Când faci ochi mari și vezi mai bine

E liniște în casă. A plecat Ilinca. Din cinci, am rămas patru. E plecată de dimineață și deja parcă mă asurzește liniștea. Nu sunt obișnuită fără forfotă în casă. Parcă și Pupo s-a întristat în lipsa copilului care ne aduce atât de multă veselie. Și oboseală. Chiar și așa, e prea multă liniște. Parcă o vreau înapoi. Ilinca a plecat la bunici, așa cum este normal în vacanța de vară. A plecat bucuroasă, cu ochii ei mari care desenau imaginar planuri să le cucerească casa. Am privit-o cum se depărtează, după ce ne-a smuls promisiuni de dor cumplit.

„O să vă fie dor de mine?”, ne-a întrebat în ajunul plecării. Ne-a lovit dorul din momentul în care nu i-am mai văzut codița zurlie prin luneta mașinii care o ducea spre Arad. Nu e ușor să te desparți de copilul tău în vremurile acestea, dar încercăm, cu toată îndârjirea de care dispunem, să trăim vieți normale.

În urmă cu două zile aveam patru fetițe în mașină. Era ziua Mariei și ne îndreptam spre Edenland (o pădure în apropierea Bucureștiului), pentru ziua de neuitat pe care i-o promisesem încă de la începutul urâtei perioade de lockdown. M-am dat peste cap să iasă perfect și m-am rugat cerului pentru soare ca să nu-mi strice ploile. Și cerul m-a ascultat. Cum să nu te asculte când îl rogi să fie senin așa cum ar trebui să fie sufletul copiilor? Nu mai sunt sigură de culoarea interioară a fetelor mele. Ceea ce până acum îmi mirosea a pastel de copilărie, pare să se fi tulburat.

Erau înghesuite pe bancheta din spate, prea de dimineață pentru prima zi de vacanță. Am plecat devreme să nu pierdem vreo rază de soare. Două cu frați și surori, două fără. Cele două cu frați le povesteau celor singure la părinți că nu e lucru chiar fain, că ai prea mult de împărțit, că li se dau responsabilități, că „mă enervează tare”, „că m-am săturat de ea/ei”. Cele două fără frați ascultau și dezbăteau. Tare serioasă a fost discuția din spatele mașinii. Eu, la volan, cu sufletul îndoit. Nu am intervenit, dar m-a durut felul în care se raportează copilul meu la pitica Ilinca. Nu o învinovățesc și știu că trebuie să acceptăm sinceritatea copiilor noștri chiar dacă ne provoacă suferință. Este și ăsta un mod ciudat în care cel mic te învață că și tu, ca adult, ar trebui să-ți accepți propria sinceritate (latura negativă, așa cum o etichetăm noi), aceea care de multe ori îți dă semnale sănătoase că ai nevoie de pauză. Așa cum și ei au nevoie de pauză, de a nu împărți, de a fi în centrul atenției, de a te avea doar pentru ei. Greu lucru pentru un părinte de doi!

I-a ieșit aniversarea senină și veselă, cu râsete sincere și cu veselie zgomotoasă de copii frumoși și sănătoși. Ce ușurare!

Din nefericire, nu copiii au fost cei care m-au învățat să fiu atentă la nevoile lor. Am fost prea suficientă ca să mă gândesc la comportamentul lor ca la o oglindă a nevoilor. Am preferat să folosesc în exces „NU” ca să corectez ce mi se părea neconform, de parcă cei mici trebuiau să se potrivească perfect într-un șablon, nici măcar desenat de mine. Știam eu mai bine. Știa lumea mai bine. A fost nevoie de luni bune de terapie ca să înțeleg lucruri care acum îmi par atât de simple, logice și cumva mai ușor de acceptat. Mai am cețuri de dispersat și necunoscute de cunoscut. Dar am devenit mai atentă la nevoile emoționale ale fetelor mele. Cât de vindecător e plânsul! Cât de eliberatoare e furia atunci când e lăsată să iasă la lumină! Cât de bine este să ai părinți care înțeleg că frustrările trebuie eliberate!

„Da, Maria, ai dreptate, e uneori enervantă Ilinca. Te înțeleg. Îți strică jucăriile. Nu te ascultă. Te mai și lovește. E normal să-ți dorești un pic de timp și fără ea. O vom trimite la bunici și vom avea pauză două săptămâni. Și eu voi fi doar pentru tine. Ce zici?” 

„Yeeeeee!!!!!, se aude în spate.

”Yeeeeee!!!!, confirm.

Ilinca a plecat de dimineață, iar mie îmi este dor de ea. E secretul meu. Voi fi toată a Mariei în următoarele două săptămâni. Voi mai arunca câte o ocheadă cu sufletul spre prichindelul meu dârz de departe.  

„Mami, să știi că îmi e dor de Ilinca”, o aud pe Maria.

Și parcă simt bolovanul care mi se prăvălește din suflet. O altă lecție despre acceptare, despre răul și binele care sălășuiesc în noi, despre importanța amândurora, despre pactul lor și felul în care devenim oameni mari sau mici în funcție de cât de mult ne acceptăm cu bune și rele.

„E sora mea și o iubesc chiar dacă uneori mă enervează!”

Am sentimentul că toate se aranjează și fără să ne credem noi păpușarii universului. Cum am putea fi? Ne-am încurca în sfori. Eu una aș vrea să le sfâșii pe cele care mi-au creat dependența de control, această uriașă minciună în care trăiesc de ani de zile. Le leg între ele și fac o sfoară pentru zmeul meu să mă înalț. Poate voi vedea mai bine de sus și voi înțelege mai mult.

Să nu mai spuneți vreodată despre copii că sunt neștiutori și au nevoie de noi, oamenii mari, să îi îndrume în viață! Noi avem nevoie de ei. Ei ne arată drumul cel frumos și drept. Fără ei am fi pierduți pe poteci necunoscute, incapabili să recunoaștem binele și frumosul din lumea asta mare.

Doar să avem ochi să vedem…

Publicat de cameliabente

Multe semne de intrebare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: