Două săptămâni și-un câine

A trecut mai bine de o săptămână de la ultimul text. Mă simt vinovată și îmi cer scuze pentru absența mea îndelungată. Nu mi-a mai stat capul la scris. Am fost prea ocupată cu noile schimbări din familia mea. Nu e ușoară viața cu mezinul Pupo. Cu greu reușeam să fur răgaz pentru mine și înaintea lui. De două săptămâni, acel răgaz nu mai există. Timpul pe care îl obținusem cu artificii de mamă cu experiență a fost cotropit de cel cu codiță veșnic în sus și, dacă este posibil, mai năzdrăvan decât năzdrăvana Ilinca. Zilele s-au schimbat complet. Nu vă pot spune încă dacă în bine sau rău. Mai dați-mi, vă rog, un pic de răgaz, pentru că nu cred că v-ar plăcea răspunsul meu după două săptămâni de adunat tot felul de chestii urât mirositoare de pe podele și covoare.

Chiar în acest început de scris (nu știu când voi termina), fetele-mi sunt în curte. Eu m-am ascuns în bucătărie și m-am făcut mică într-un colț în speranța că vor uita de mine. Sunt cu urechile ciulite. De e zgomot de copilărie, e bine. Dacă e liniște, sar ca arsă. Creierul îmi este setat să reacționeze la liniște. Pupo doarme la picioarele mele. Profit și apuc să mă aștern, să vă mai povestesc despre zilele noastre ciudate, tocăniță de stări și emoții.

Pupo a intrat în viața noastră ca o tornadă. E năzdrăvan și drăgălaș. S-a atașat de mine din prima secundă. Sunt mamă și pentru el și mi-e ca umbra, nedezlipit. Mai trântesc uși să îmi caut singurătatea. Îl găsesc nemișcat din locul unde m-a pierdut din priviri, ca un mic soldat loial. De multe ori m-am întrebat ce-o fi în mintiuța lui aia mică. Îl iau în brațe și îl alint cum îmi alintam fetele pe vremea când gângureau și miroseau a lapte. Îi place și scâncește de bine. E incredibil cât e de sensibil la iubire.   

Ilinca e tot tornadă și vânt vâlvoi. Nu s-a schimbat nimic. Pupo i se potrivește mănușă. Sunt nedezlipiți, înlănțuiți în iubire sau luptă. Nu descifrez întotdeauna corect semnalele și intervin să îi despart. Se înfurie și se caută. Este încredibilă legătura dintre cei doi nărăvași care îmi dau multă bătăie de cap.

Maria este cea liniștită, prea sensibilă, cu gândurile în locuri unde nu reușesc să pătrund și pe care le caut cu disperare. E fericită că îl are pe Pupo, dar simt și o mică teamă vizavi de cel lătrător. Are nevoie de timp pentru a-l cunoaște. Maria e calmă și caldă și nu înțelege neastâmpărul celor mici. I-am explicat că are responsabilități noi. Trebuie să se îngrijească de Pupo. Trebuie să își învingă temerile, iar Pupo îi va fi sprijin.

La urmă, eu și Mihai. Doi părinți care mai zăbovesc la masa din bucătărie, de parcă bucătăria ar fi spațiul neutru unde totul încremenește și putem să ne tragem sufletul. Nu spunem în cuvinte, dar fiecare dintre noi se întreabă, în mintea lui, dacă a fost o decizie bună să ne mărim familia sau ne-am prea grăbit să ne luăm în cârcă resposabilitatea unui patruped. Auzim gândul ăsta care parcă izbește în cutia craniană a celuilalt, disperat să găsească o crăpătură și să respire. Nu-i cădem în capcană. E prea devreme să dezbatem „pros and cons”-uri. Ne este frică să nu fim de aceeași părere, că ar fi fost mai bine dacă am mai fi așteptat un an sau doi. Poate cinci. Ne îmbărbătăm din priviri și nu tragem concluziile finale înainte de vreme. Suntem optimiști.  Nu prea avem de ales.

Și atunci, în acel moment de îndoială, liniștea care se așterne între muțenia noastră este spartă de un glas fin, care răzbește din te miri ce cotlon al casei. „Te iubesc atât de mult! Tu știi cât de mult te iubesc?” E vocea Mariei. Cu Pupo vorbește. Ne deșteptăm ca dintr-un vis.

Ce sentimente te încearcă când auzi astfel de declarații prin casă, tocmai când tu te întrebai de ce te-ai împovărat? Știți tocănița de emoții despre care aminteam mai sus. Cam așa ceva. Simți cum bolborosește în tine un amestec colorat de sentimente de toate formele și luminile. De parcă ne apropiem de Crăciun și se aprind ghirlandele luminoase în oraș. Îți tresaltă inima. E bucuria aceea de copil pe care ai uitat-o și ți-o reamintește copilul căruia i-ai dat viață. Și atunci știi. E certitudine. Ai ales bine.

S-a înserat. Pupo s-a trezit și roade casa. Fetele s-au liniștit și se cuibăresc în fotoliile lor din sufragerie. Eu am reușit să termin textul. Sunt două săptămâni de când ne-a trecut pragul Pupo cel șturlubatic. Încet, încet, ni se lipește de suflete. Nu cred că mai avem scăpare.

Publicat de cameliabente

Multe semne de intrebare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: