„Mami, așa-i că am dreptate?”
”Da, mami, ai dreptate!”
Cam așa se încheie fiecare discuție pe care o am cu mezina familiei, Ilinca. Cea care nu-și poartă numele bălai ca o zi de vară (mie asta îmi inspiră numele ei, o sărbătoare câmpenească și căldură mare), ci ca vântul turbat ce ridică toate frunzele toamnei, copilul ăsta al meu ori știe foarte multe lucruri și vrea să fie apreciat pentru aceste cunoștințe, ori pur și simplu crede că are dreptate în tot și toate. Încă încerc să aflu care este varianta cea mai potrivită personalității sale. Sunt în plin proces de a o cunoaște și de a mă adapta la nevoile și dorințele ei. Și nu e lucru tocmai ușor.
„Mami, albina are ac și dacă ne înțeapă și-l pierde și moare”, îmi spune fata mea cu ochii întinși pe jumătate de față. Îi confirm că așa este după ce aud obișnuita întrebare ce încheie o informare. „Mami, așa-i că am dreptate?” Trebuie să fiu atentă și să îi dau dreptate. Îmi cere să fiu prezentă și știu că de acest lucru depinde armonia familiei.
Ilinca are dreptate cam de fiecare dată. Este un burete de informații și culege tot ce împrăștiem noi. Gravitează în jurul Marei. Știe lucruri despre univers și planete așa că îi este ușor să se învârtă în jurul nostru până ne ametește. Mă uit la ea și am senzația, așa pișpirică cum e, că se va umfla și se va transforma într-o afină uriașă precum fetița din Charlie și fabrica de ciocolată. De la excesul de cunoștințe sau, poate, de la prea multă încredere. Asocierea cu afinele nu este pur întâmplătoare. Este o devoratoare de afine. Le confundă cu măslinele, așa că nu sunt sigură, de fapt, ce preferă. Afinele sau măslinele? Aici avem încă dubii.
Ilinca este neînfricată și asumată în tot ce face. Nu știu întotdeauna cum să procedez cu ea. Simt că există undeva o delimitare foarte fină între disciplină și a o lăsa să fie ea. Sunt atentă să nu o depășesc. Sunt cu ochii în patru. Nu aș vrea să îi ciuntesc încrederea pentru care o admir. Nici nu aș vrea să cresc vreo răsfătață. Cum să fac? Merg înainte pe bâjbâite și sper să nu mă pierd pe drum. Așa-i că am dreptate?
Zilele trecute am avut o dilemă care putea escalada. Când Ilinca e nervoasă nu prea îi poți sta în cale. Nu acceptă să îi vorbești sau să te uiți la ea. E doar tunete și fulgere. E furtună care întunecă cerul dintr-o dată și ia pe sus tot ce ai uitat prin curte. Lasă prăpăd în urmă. E o vijelie copilul meu la furie. Și totul a pornit de la amărâtul de cireș din curtea noastră. Câtă zarvă pentru un sfrijit care nu ne-a dat prea multe fructe până acum!
„Mami, pomul asta face cireșe și mere. Așa-i că am dreptate?”
„Nu, Ilinca dragă. Pomul acela este cireș. Nu are cum să facă și mere. Face doar cireșe.”
S-a întunecat. Ilinca? Cerul? Ilinca și cerul? Nu știu, dar cu siguranță am simțit că se apropie furtuna.
„Pomul ăsta face și mere și cireșe”, a hotărât cu ciudă în ochii care s-au micit de determinare.
Nu am mai spus nimic. Am privit-o cum se întunecă. Poate mi s-a părut, dar cireșul s-a înclinat într-o parte de frica piticei hotărâte. Parcă s-ar fi apucat, dacă ar fi putut, de făcut vreo trei mere pe lângă cele câteva zeci de cireșe pe care le crește cu trudă, doar, doar, s-o mai potoli furtuna.
Ca să evit vijelia, i-am făcut hatârul cireșului să nu pătimească prea tare pentru că e nerod și face doar un singur fel de fructe. L-am ajutat să-i dăm dreptate copilului cu ochi mari și draci cât casa. Am legat câteva mere de o creangă și am agățat de frunze un mănunchi de cireșe din acelea extrem de scumpe de la piață. S-a liniștit vuietul, s-a limpezit privirea, s-a reinstalat pacea. Am fost la un milimetru de un dezastru, dar am reușit, ca prin minune, să evit haosul. De multe ori trebuie să renunț la evidențe pentru a păstra intact farmecul copilăriei. Și emoțiile copilului. Nu îmi iese de fiecare dată. Dar… unde zboară un ponei, clar există și un cireș care face mere. Chiar zboară poneiul! De la etaj.
Ilinca, fericită, a mâncat și mere și cireșe chiar de la sursă.
Și uite așa se încheie povestea noastră, cu un copil neînfricat, o mamă care jonglează cu stările copilei (sau o fi taman invers?) și un pom care a rămas cu dileme serioase despre ce este el cu adevărat. Măr sau cireș? Sunt curioasă dacă ne dă producție dublă anul acesta. Niște cireșe în iunie și poate mere în toamnă!?
Pe mine nu m-ar deranja să am în curte un pom fructifer cu tulburare de personalitate multiplă.
MAMA FARA OCUPATIE 
Sper ca e doar un exercitiu literar, nu o intamplare adevarata, se denatureaza un adevar sa nu se infurie un copil, culmea prostiei, un copil trebuie sa stie ca poate gresi, ca altii pot avea dreptate.
ApreciazăApreciază
Cred ca judecați prea aspru cand folosiți cuvintele “culmea prostiei”. In rest, accept orice fel de critica despre construcția literară sau opiniile diferite. Și ma bucur ca v-ati oprit asupra textului meu. Va doresc doar gânduri bune!
ApreciazăApreciază
Cu adevarat un pom face doua feluri de fructe .atunci când este micuț si are două crengute,se pot altoi,cu altoiuri de pomi diferiți. Dar aici doar mână . In rest mai bine îi spuneți ,cu blandete, că nu are dreptate ,atunci când nu are . Mai tarziu aveti de suferit si ea si dv .
ApreciazăApreciază