Miroase a nou și e cu fluturi

M-am trezit cu gândul că degeaba am un milion de lucruri minunate, dacă nu mă am pe mine. Nu e un gând nou. E vechi, izvorât dintr-o pâclă din care am hotărât să ies. Să mă recapăt. O fac de cinci luni. O fac, pare-se, de 50 de texte (m-a anunțat zilele trecute WordPress-ul) în care m-am descuamat până la roșu. Nu le-am reținut numărul sau conținutul, doar rostul. M-am descompus și m-am recompus de zeci de ori în cuvinte. Fiecare recompunere în care nu m-am regăsit a fost urmată de o nouă descompunere. În felul acesta m-am jucat cu ființa mea, sperând ca la un moment dat să îmi placă ce contruiesc. Pare atât de departe momentul acesta, dar încep să-i simt parfumul.

Și uite așa a trecut vremea ca o pană, ușor, pe nesimțite!

Nu mai sunt sclava programului. Deschid ochii dimineața când se nimerește, fără să fiu vreo iubitoare a somnului până la prânz. Mă trezesc la început de zi de dorul cafelei și curioasă în al cui așternut îmi încep ziua. E roz cu inimioare? E sobru, de pat de părinți? E cel din camera balerinei? Mă trezesc ușoară în oricare dintre ele și pornesc spre bucătăria unde îmi visez cafeaua și noua reconstrucție. O gândesc mult. Mi-o imaginez. Îi dau culoare. Și multă lumină. Să nu care cumva să-mi scape vreun colț împăienjenit unde să se ascundă întunericul de care vreau să scap. E un proiect atât de complex.

Diminețile sunt timp pentru planuri. Fac schițe cu gândurile mele. Desenez imaginar pe fereastra bucătăriei. Schițe proaste pe care le mototolesc și le arunc la gunoi. Pe cele bune le adun și le port cu grijă. Le alint și le mângâi. Mă învălui cu ele și le las să prindă rădăcini. Și ele, dragile mele, încep să mă contruiască, de parcă m-ar cunoaște de-o veșnicie. Apar ziduri noi, de casă frumoasă, de ființă nouă, ziduri în floare, care să-mi fie cămin și bine. În mine. Cu mine. Mai târziu, cu toți ceilalți.

Nu e ușor procesul. Nu am ajuns în acest punct făcând doar un pas mare. Au fost milioane de pași, cinci mărunți în față, doi săltați înapoi, un dans macabru, fără muzică, care părea să mă anunțe că nu e nimic în viitorul meu care să merite tot efortul asta. Tone de îndoială pe umerii mei. Amenințarea unei neizbânzi. Zile mohorâte, umede, care îți intră cu frig cu tot în oase. Cum am răzbit? Habar nu am. Nu am avut niciun plan. Noroc chior? Foarte posibil.

Dar unde am ajuns? Nu la capăt evident, dacă există vreun final pentru cursa asta. Cred că mă aflu undeva la mijloc, într-un punct în care am hotărât că singurătatea pe care am resimțit-o nu a avut decât rolul de a-mi oferi timp și loc pentru a mă reschița. De acum încolo, cred!, sper!, încep să îmbrac noua formă, cărămidă cu cărămidă, neciobite, alese cu multă răbdare, luate la mână și observate din toate unghiurile, gândite și așezate unde le este locul. Simt în nări miros de fluturi.

Ce-o să iasă? Nu știu. Incertitudinea asta îmi dă fior de voioșie. Sunt surprinsă pentru că eu urăsc incertitudinile. Prea multe și grele m-au întunecat în ultimele luni.

E sărbătoare astăzi. E duminică.

E aniversare astăzi. Sunt cinci luni de când mă remodelez. Sunt 50 de texte care mi-au fost sprijin de tristeți și bucurii.  Sunt sute sau mii de cuvinte care m-au descris și rescris așa cum mi-au fost gândurile și zilele.

Inspir adânc să îmi umplu plămânii de noul ce se naște!  

Publicat de cameliabente

Multe semne de intrebare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: