Cum m-am transformat în Mița Biciclista de Otopeni

Mai țineți minte când vă povesteam despre pactul pe care l-am făcut cu Maria? Acela care stabilea clar că fiecare dintre noi trebuie să își găsească leac pentru spaimele care ne dau târcoale în ultima vreme? Să știți că lucrurile merg spre bine.

De fapt, vă las pe voi să hotărâți pentru cine merg lucrurile spre bine.

Maria și-a revenit cât de cât. Adoarme asemenea unui copil normal. Fără spaime. Fără anxietatăți.  Ce s-a schimbat? S-a mutat în patul nostru. De multă vreme încearcă să găsească o soluție pentru a-și face culcuș între noi. De data aceasta ne-a prins pe picior greșit și a bifat o victorie importantă în războiul împotriva părinților care țin la intimitatea lor. S-a dus și liniștea noastră. Cea care se așternea seara după ce adormeau fetele și pe care o așteptam cu nerăbdare. Aveam un sistem perfect care funcționa de ani de zile. Sistemul s-a dereglat, iar noi, cei mari, ne-am trezit că ne plimbăm în miez de noapte în paturi reci din alte camere să ne ferim de loviturile copilului care visează.

Dar astăzi nu este despre Maria. Astăzi este despre mine și partea mea din pactul despre care vă vorbeam.

Îi promisesem Mariei că voi urca pe bicicletă. Am făcut-o. Nu am căzut. Mi-am îngenunchiat una dintre multele frici de om mare. Sunt mândră de mine. Mi-am comandat și bicicletă. A și venit. O frumusețe de bicicletă de oraș, albastră cu roți albe și un coș generos care parcă aștepta cu nerăbdare să fie umplut cu bujori.

Și s-a întâmplat! Cinci bujori roșii de toată frumusețea.

De două zile mă plimb pe bicicletă prin oraș. Bat străzile (cu buletin și declarație) pe bicicleta mea frumoasă și adulmec toate curțile cu florile lor în floare. M-a cuprins un sentiment de voiciune de când sunt Mița Biciclista. Una locală, actuală, fără bicicletă cu ghidon de argint și preocupări de divă de București. Una mai de la țară. Nu întorc priviri. Mă mai latră câinii de prin curți, dar doar de ciudă când mă văd pedalând cu gura până la urechi. E joacă. E copilărie. E bucurie.

M-a înnebunit bicicleta asta a mea!

Nu îmi aduc minte de vreo bicicletă în copilărie. Nu știu de ce. Îi voi întreba pe ai mei de ce nu am amintiri cu vreo bicicletă de care să fi legat o prietenie puternică. Nu-i nimic pierdut. O voi face acum, la aproape 40 de ani și îmi promit cu voce joasă, să nu cumva să audă cineva și să îmi strice planurile, că bicicleta îmi va deveni prietena după care tânjesc de-o vreme. Îmi voi pune în coș supărările alături de bujorii cei roșii și voi aștepta să le sufoce miasma de primăvară. Îmi voi pune în coș și gândurile, printre căpșuni și banane, și voi aștepta să le ordoneze vântul. Îmi voi pune și spaimele acolo și să le ia naiba, că nu îmi mai pasă de ele.  

Foarte bine se asortează roșul florilor cu bicicleta mea!

Mâine voi da o fugă la piață, voi saluta pe toți și toate în drumul meu și voi cere câțiva bujori roz să vedem cum mi se potrivesc.  

Și de-ar da un pic de soare nu m-aș supăra… să mi se asorteze cu sufletul.

Gând la gând cu bucurie! A ieșit soarele!

Publicat de cameliabente

Multe semne de intrebare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: