Ai urlat în noapte la mine, prietenă ce te urăsc

Azi noapte am avut un nou atac de panică. După multă vreme. Le credeam uitate. M-am trezit cu totul vâjâind în jurul meu. Ceasul arăta 23.30. Sunt atât de învățată cu ele că nu mă mai sperie. M-am și oprit să-i ascult mugetele. Parcă totul o luase razna. Era carnagiu. Simțeam fizic cum toate organele vor să iasă, să găsească o găurică în pielea mea și să se trecoare pe acolo. Inima îmi bubuia în creier ca o nebună; cea mai panicată dintre toate.

„Stai liniștită, Cami, că nimic nu se întâmplă cu adevărat. E o păcăleală!”

Sunt liniștită pentru că deja mă cunosc. M-am ridicat, încetișor, să nu fac gălăgie. Să nu îi trezesc. Parcă și ei dorm agitat. Să fie vreo conexiune care le transmite alarma din mine? Sper să nu audă urletele. Am luat un Anxiar, m-am întins în pat și am așteptat să treacă furtuna. S-au liniștit toate într-un final. Și am dormit. Nu e somn, după panică. E chin, să treacă noaptea. Acum, de dimineață, mă simt ca după un accident ușor, dar care m-a lăsat cu niște vânătăi dureroase.

Plâng să pierd șuvoi de tristețe.

Închid ochii și las apa să îmi spele urmele de pe piele. M-o fi atins?

Va fi muncă grea astăzi să redevin stăpână pe mine.

„Pare că deveniți stăpână pe dumneavoastră”, mi-a spus terapeutul la ultima ședință.

”Asta înseamnă că sunt vindecată?„

A zâmbit.

„Nu încă.”

Sunt multe luni de când lupt cu depresia și toate armele care le aruncă asupra amărâtului prins în năvod. O cunosc. Le cunosc. Încep să mă cunosc. De la a-mi plânge de milă, am trecut la o hotărâre nebună de a mă vindeca. Vindecarea aduce obligatoriu și o schimbare. Am fost de acord și cu redescoperirea mea. Sunt în plin proces, probabil departe de final.  Nu știu unde e finalul și cum se simte. Nu mă gândesc la el. Sunt doar furioasă.

„Nenorocito, m-ai simțit încărcată ieri și nu ai rezistat! Ai fost atât de încântată de ce vei produce, încât ai așteptat să mă liniștesc în seară și să adorm o jumătate de oră. Credeam că voi visa frumos și noptea mă va liniști. Și m-ai lovit! Cumva, mă așteptam.”

”De fapt, te înțeleg. Și tu ești furioasă. Cu toată nebunia asta cu virusul sălbatic ce își face de cap, te-ai găsit în coada listei cu boli care nu mai au importanță acum. Ai simțit panică, oare? Te-ai întors spre mine și te-ai apucat de treabă. M-ai mărunțit în interior. Să îmi arăți că încă ai control asupra mea. Ești nefericită că nu ți se acordă importanța de altădată. Altele ne sunt spaimele acum. Nu mai ești în cărți. Te înțeleg perfect. M-aș simți la fel în locul tău.”  

E rece panica. E gheață pură. E tremur necontrolat. E boală grea și urâtă. E parșivă. E nevoie de ajutor. Nimeni nu răzbește singur. E nevoie de familie. Dacă vrea să vadă. E nevoie de tine să te apuci de lucruri nefăcute și să ai infinită răbdare să ajungi la final. Dacă există un final. Mie mi-e frică să întreb.

Publicat de cameliabente

Multe semne de intrebare

2 gânduri despre „Ai urlat în noapte la mine, prietenă ce te urăsc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: