Învățăm să trăim cu adevărat împreună

„Mă mai suporți? ”

Răspunsul a fost afirmativ. E diplomat. Să fi spus NU, ar fi fost probabil un început de discuție. Nu riscăm să pornim discuții care ne pot stoarce energia de care avem atâta nevoie. Am înțeles, cu toții, că este nevoie de multă înțelegere și răbdare ca să putem depăși această perioadă în care împărțim totul, mai abitir ca înainte. Fiecare bulă de aer. Fiecare fir de praf. Televizorul. Baia. Șezlongul din curte. Tot ce ne compune viața, căsnicia, familia. Acum învățăm să conviețuim cu adevărat. Suntem mai prezenți ca oricând. E obligatoriu. E stare de urgență.

Câte zile sunt de când stăm acasă? Eu nu le mai știu șirul. Nu am fost bună niciodată la matematică. Cifrele nu mi-au șoptit în ureche secrete. Sunt surdă la muzica lor. Nici dansul nu li-l înțeleg. Le evit pentru că m-au respins. Nu am fost curioasă, în acest răstimp de izolare, să însemn zilele care trec pentru ca apoi să le număr. Poate la începutul începutului, când aveam impresia că totul se termină mâine. Număram azi-urile, dar când am ajuns la zece am renunțat. Ce rost avea? De ce m-aș fi încărcat cu lucruri neînsemnate pentru mine.

Ce zi este astăzi? Da da!!! Este marți. Ce o face notabilă? Nimic și totul.

Am spus acum multă vreme DA și la bine si la rău. Oare la asta se referea răul din sintagma obligatorie a căsătoriei? La un virus care ne va încuia în casele noastre și ne va lăsa să ne descurcăm cu noi. Eu cu tine. Tu cu mine. Gestionând etape de emoții. Ale mele. Alea tale. Ale fetelor. Fiecare privind la celălalt să ajute dacă e cazul. Trăim împreună cu adevărat acum. Oare ieșim mai conectați din această criză sau vom rupe ușile și vom fugi, tu la dreapta, eu la stânga?

Prin câte etape de emoții am trecut? Nu multe. Dar intense. Neîncrederea că este adevărat. Falsa impresie că la noi nu va ajunge acest Covid. Panica că ni se intâmplă. Adaptarea la panică și anxietate. Depășirea spaimei, acolo unde a fost posibil. Obișnuința cu zilele care trec fără să ai mare lucru de făcut. Licărul speranței că poți să trăiești și așa. Altfel decât știai până acum. Recăpătarea optimismului că va trece la un moment dat și ne vom relua viețile. Prin etapele astea am trecut eu. Și tu. Le discutăm dimineața la cafea. Sau, când nu discutăm, ne observăm și ne citim gândurile. Parcă ne privim mai mult. Nu ne privim oare mai atent ca să anticipăm o pierdere de sine? Nu e momentul. E doar un singur drum și trebuie parcurs până la capăt.

Conviețuire de-adevăratelea. De dimineața până seara. În fiecare zi. Cu mici pauze când el mai merge până la muncă. Restul timpului, cel mult și lung, împreună. Planificând zile, ca să ne dăm un rost. Calmând gălăgia și forfota copiilor. Gândind mici schimbări în casă, pe care nu le facem niciodată. Discutând și analizând idei și concepte. Foarte prezenți; e obligatoriu. Nu se poate altfel. Dar cred că începe să ne placă. E doar părerea mea. Pe el nu l-am întrebat. Ar spune DA. Oare din curtoazie?

„Ai observat că nu a fost așa greu cu fetele perioada asta?”

Îmi aduc aminte vremuri când îmi venea să plâng vinerea pentru că urmau sâmbăta și duminica. Zile libere la grădiniță. „Ce mă fac atâtea zile cu Maria?”, îmi spuneam (pe atunci o aveam doar pe ea). „Cum voi supraviețui acestui weekend?” Acum suntem blocați în case de atâta amar de vreme și „supraviețuim” cu bucuria gălăgiei lor.

”Ce facem weekendul asta cu fetele? Pe unde ieșim?”

Nu e vreme de ieșit. E vremea să învățăm să trăim cu adevărat împreună. Să ne cunoaștem acum, dacă nu am reușit în toți anii care au trecut de când ne-am privit prima dată. Primul semn al legăturii ce urma să ne transforme într-o familie. A mea. A ta. A lor.

A mea familie e trainică. Va supraviețui acestui test. Vom face tot posibilul să rămânem cerebrali. Unul dintre noi sigur e cerebral. Nu eu. Eu sunt vâltoare de emoții reprimate ani de zile și pe care încerc să le țin în frâu. De obicei sunt sălbatice, dar nu e momentul să le las să se desfășoare. Acum le îmblânzesc. Le vorbesc cu taină și le mângăi să nu se neliniștească. Sper să reușesc. Am încredere în cel cu mințile acasă. Că va anticipa și va fi plasa mea de salvare. Și eu pentru el. Mai mult el pentru mine. Și noi, împreună, pentru ele.

Cum va arăta viața când vom ieși din casă? Vă provoc să gândiți un scenariu pentru cum va fi DUPĂ.

Publicat de cameliabente

Multe semne de intrebare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: