Mai bătrână, într-o jumătate de zi de sâmbătă

Ora 8.30

Știu ce se întâmplă în lume, dar nu știu ce se întâmplă afară. Primesc mailuri pentru anulare. Parcă ne anulăm viața complet. Încuiem ușile să ne pierdem urma. Sunt trei zile de când suntem izolați. E greu, dar te obișnuiești. Începi să apreciezi rutina casei cu tot ce o compune, cum e cafeaua pe care o beau în acest moment. Deschid laptopul și pagina unei agenții de presă și caut cifra zilei. Altceva nu mă interesează.

Cum rămâi optimist? Hmmmm!!!! Devii optimist. Sau te obișnuiești cu anxietatea care vibrează în tine continuu. De data aceasta panica are un motiv real. Este din aceea sănătoasă. Lucru care pe mine mă îmbărbătează.

Te înveselești când vezi oameni care găsesc în această recomandare de stat acasă motiv de bucurie, de odihnă, de citit, de aplicat măști faciale. Acum avem timp. Prea mult timp. Avem tot timpul din lume să observăm cât de prețioasă este familia.

Ilinca dă semne de răceală. Îmi cunosc copilul. Știu când nu îi este bine. Recunosc începutul de boală. Știți ce sentiment te încearcă atunci când copilul este în debut de răceală în plină epidemie de coronavirus? Corpul tău de mamă intră în alertă. Totul e pe roșu. Urlă alarma în fiecare celulă din tine. Să te recompui într-un om rațional necesită voință uriașă și disciplină. O resetare. Mi-am revenit în cele din urmă. Cu mici urme de anxietate și tremur în extremități, am început să cuget și să caut informații despre simptome. Doar nas înfundat, fără tuse, trei zile de când s-a închis grădinița. Cu siguranță este un virus banal. Sper! Astfel, starea de panică generalizată te învață că optimismul este o formă de protecție. Mult spus, optimism. Poate este vorba doar depre raționament sănătos. Oricum, butonul de panică se aprinde intermitent.

Dar sunt convinsă că știți despre ce vorbesc!

Citesc cu greu. Nu este o perioadă a calmului sufletesc. Ori eu pe mări tulburi nu mă pot pierde între paginile unei cărți. Mi-am zis ca Muzeul Inocenței mă va face să uit de realitatea cu monștrii ei. Citesc cu normă, asemenea Mariei mele. Tot ceea ce facem în casă este ca să uităm de ce se întâmplă afară, acolo unde oamenii se îmbolnăvesc. Chiar dacă geamurile îmi sunt curate, evit să privesc dincolo de ele. 

Ora 13

Toate cele de mai sus le înșiram liniștită la cafea la primele ore ale dimineții. Este ora 13. Orele care s-au scurs m-au supus la chinuri pe care nu le doresc nimănui. Un chin paralizant. Cu lacrimi uscate. De nestors. Doar pentru că altceva era mai important. Sănătatea copilului meu.

Voi povesti așa cum s-au întâmplat lucrurile. Fără să judec. Fără să arăt cu degetul. Partea a doua a acestui text nu va fi prelucrat, cosmetizat, răscorectat. Este o experiență pe care o povestesc la cald. Poate vă va ajuta și veți ști măcar la ce să vă așteptați dacă va fi cazul.

Ilinca s-a trezit la noua. Avea febră. Febră ușoară. Un 38, intrarectal. Mucozități. Ochi tulburi. O tuse seacă, posibil de la nasul înfundat. Nu am stat pe gânduri. Am sunat la 112. Am explicat situația noastră de izolați la domiciu și ni s-a promis o ambulanță. Ambulanța a ajuns 30 de minute mai tarziu, cu doi domni „extraterești”, așa cum i-a numit Ilinca. Am plecat spre Matei Balș, cu copilul în brațe și cu sufletul înghețat.

La Matei Balș, zona de triaj, medici echipați, cu fețe acoperite, fără expresii, încurcați parcă în toată procedura ce le era nouă, poate speriați dacă le-am fi văzut fețele. S-au comportat exemplar, chit că nu aveau de niciunele. I-au fost făcute teste Ilincăi. În afara testului pentru depistarea Covid al cărui rezultat îl vom afla mâine și care rămâne o necunoscută și un factor de stres pentru noi în acest moment, Ilinca a ieșit slab pozitiv la gripa de tip B. Simptomele sunt ușoare pentru că suntem vaccinați. Am primit tratament și am fost trimiși acasă.

„Nu vă supărați dar noi cum plecam acasă?”

„Păi să vină cineva din familie după voi.”

”Păi noi suntem izolați. Soțul e contact direct cu un bolnav confirmat. Cine să vină? Toată lumea se ferește de noi, iar noi ne ferim de toată lumea.”

Au ridicat din umeri, fără să primesc un răspuns. Am auzit pe cineva sfătuindu-mă să chem un Uber.

Asta am și făcut. Am chemat un Uber, ne-am dezinfectat, am purtat măști și am plecat spre casă. Acolo unde ne simțim protejați.

Acum respir. Poate pentru prima dată după ceasuri întregi.  

Publicat de cameliabente

Multe semne de intrebare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: