Dorul care mă doare

Sunt sclava rutinei de dimineață. De fapt, este singurul automatism la care nu vreau să renunț. Îmi place la nebunie să îmi lungesc cafeaua în timp ce citesc știri, vreo carte, vreun gând al cuiva. În această dimineață e ceva schimbat. Simt nevoia să scriu, să eliberez, să vă transmit. Mă opresc și mă pierd cu privire pe geam. Afară e soare. Eu cu suflet ușor, semn că noaptea mi-a liniștit apele.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………

Aseară m-a lovit un dor de casă de mi s-a cutremurat echilibrul. Un dor viu, neanunțat, un dor adevărat, visceral, în gura stomacului, un dor chinuitor. Dorul acela ce nu va fi ostoit niciodată. Am plâns lacrimi amare, grele, șoptite, care au udat perna copilului adormit de lângă mine.

Mi-e un dor cumplit de Arad!

Mi-e dor să mă plimb pe străzi. Să ies de pe Eminescu, în centru. Să stau o secundă, gândindu-mă pe ce parte să îmi continui drumul. Pe la soare? Pe lângă terase? Să salut fără oprire. Să zâmbesc când văd fețe atât de familiare. Să mă umplu de bucuria orașului care m-a crescut.

Mi-e dor să mă duc duminica la ai mei, la masă. Să plec de acolo rostogolindu-mă de atâta bunătate și bunătăți și de prea mult „acasă”.

Mi-e dor de prietenele mele de suflet, cu care mi-am făcut planuri de bătrânețe, după ce copiii îmi vor fi plecat în drumul lor.

Mi-e dor de „adunările” de la Robi și Dana, când toți în jur îți sunt „de-ai casei”și unde se râde mult.

Mi-e dor de Mețianu, mizerabilă cum e. Mi-e dor de mal, așa părăginit. Mi-e dor să trec podul peste Mureș. Mi-e dor de casa mea de acasă. Mi-e dor de Vlaicu, de Micălaca. Mi-e dor să urc în taxi și să vorbesc cu șoferul de parcă l-aș cunoaște de o viață. Mi-e dor să cumpăr flori de la Laura. Mi-e dor să-mi beau cafeaua la Segafredo. Mi-e dor de papanașii de la Ovi. Mi-e dor de mic-dejunurile de la Art Cafe. Mi-e dor de mine, acolo, unde sufletul îmi era parcă mai curat.

Cât zel am pus în a mă transforma în toți acești ani? Mi-am reprimat dorul de casă și de oameni, de dragul copilelor. E normal. Firesc, aș spune. Cu toții plecăm spre locuri mai bune, mai ofertante, mai vii.

Dar dorul când doare, doare tare…

Și mai sunt convinsă că atunci când e pe supraplin, sufletul își toarnă toată amărăciunea și plâng până mi se usucă dorul și-mi mai dă pace, o perioadă.   

Dar cât îmi este de dor!

Publicat de cameliabente

Multe semne de intrebare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: