Scurt îndreptar pentru fuga de lume

În 13 decembrie, anul trecut, atunci când încă nu conștientizam ce văl negru îmi învăluie existența, un medic cardiolog îmi explica cât de nocive sunt automatismele pentru sănătatea psihică.

„Sunt parșive, doamnă! Scăpați de ele.”

Eram la camera de gardă, simțindu-mă foarte rău după un atac de panică, care părea că nu se mai termină. După analize peste analize, m-a văzut și un cardiolog. Medicul, un om tare de treabă, m-a scanat cu ochiul experienței și a hotârât că inima mea nu are niciun bai.

„Să ieșiți în parc, doamnă. Aveți nevoie de aer.”

”Dar ies zilnic în parc, domnule doctor. Când ai copii, ieșitul în parc e o chestie obligatorie, o rutină”, i-am răspuns.

”Sunt convins. Schimbați parcul. De fiecare dată, alt parc. Sunt atâtea parcuri de bătut”, mi-a spus, cu calm și multă înțelegere.

Este greu să schimbi ritmul impus. Rutina. Religiozitatea programului. Sfințenia listelor și a agendei. Responsabilitatea obsesivă pentru educația și viitorul copiilor.

Să pășești în afara scenei pe care se joacă viața ta și a familiei, așa cum ai regizat-o tu, cu  punctualitate și exigențe extreme, pare un act sinucigaș.

Dar multe s-au schimbat în mine în acest răstimp.

………………………………………………………………………………………………………………………..

După două luni. O banală zi de vineri. Ne trezim de foarte dimineață. Încă nu se făcuse lumină. Asta era și ideea. Să nu ne vadă nimeni. Să nu ne simtă nimeni. Să nu ne oprească nimeni și nimic.

Urcăm în mașină și fugim spre Sinaia. Pe șosele adormite încă. Când ziua încă se întindea și mai cerea cinci minute de somn. Rulam șoptit spre munte.

La 8.30 parcam la Gondola Sinaia. Ne-am echipat în liniște și am pornit spre vârf de munte. Gondola urca extrem de încet. Am fi împins-o, dacă am fi putut. Grăbește-te! În urma noastră, lumea se făcea din ce în ce mai mică, iar amenințarea cotidianului se disipa datorită  norul care ne împresurase. Am scăpat!

Sus, liniște și detașare. Noi și încă câteva suflete, care se treziseră cu noaptea în cap pentru liniștea perfectă de pe munte. Am respirat adânc să îmi umplu plămânii de aer și alb. Am pornit stingheri, cu hârșâit de schiuri pe pârtiile încremenite în liniștea locului. Mă durea că fac zgomot.   

Platoul Soarelui era atât de perfect la ora aceea, că parcă nu as fi vrut să stric nimic. Nici măcar o singură urmă din modelul creat de șenila ratracului în pârtii.

Nu am stat mai mult de cinci ore pe munte. Am revenit acasă cu toată ființa mea mai liniștită. Făcusem un lucru frumos. Renunțasem la vinovăția zilei absentate de la școală și a programărilor anulate în ultimul timp și am calculat beneficiile. În spate, un copil roșu în obraji, rupt de oboseală după schi. Lângă mine, un soț parcă mai puțin apăsat de griji. Iar eu, calmă și caldă, fără niciun gând.  

În aceasta dimineață, mă gândesc la următoarea fugă. Destinație necunoscută până în ultima clipă. Nu mă apuc de niciun plan organizatoric. Nu stabilesc nici măcar ziua cu pricina. Dar știu că peste vreo două săptămâni, îmi voi urca familia în mașină, cu forța dacă va fi necesar, și vom pleca spre ”undeva”.

Sunt atâtea locuri frumoase de văzut!

Sunt atâtea lucruri de simțit!

Sunt atâtea automatisme de păcălit!

Publicat de cameliabente

Multe semne de intrebare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: