Cum m-am apucat să dărâm ziduri!

Am primit vizită aseară. Prietena mea dragă. S-a oprit la o cafea și o poveste, în drum spre aeroport.

‘’Am vrut să-ți văd ochii, să mă asigur că ești bine.’’

‘’Și???? Pleci liniștită spre casă?”

”Da!”

Mă bucur când mi se confirmă că sunt ok. Nu am cum să o mint. Mă cunoaște prea bine. De ani de zile, încercăm să deznodăm încâlcelile vieții.

Te îmbrățișez, Coca! Sunt mult mai liniștită.

……………………………………………………………………………………………………………………………

Asta mă determină să continui cu jurnalul meu de suflet.

Am în urmă câteva ore de terapie. Pe fotoliul din fața mea, un domn psiholog mișto. Cam scump la vorbă, mi se pare, dar care își face treaba atunci când prinde o fărâmă de suflet ce merită disecată. Și așa, cu multe spuse și infinit mai multe nespuse, mi s-a dezvăluit într-o zi adevărul.

”Cum voi simți că dă roade terapia? Adică, chestia asta se simte?”, l-am întrebat la un moment dat.

”Vei simți o schimbare!”

Și așa a fost.

Într-o zi, am realizat că sunt singura vinovată pentru nemulțumirea continuă ce mă macină de luni sau ani. M-am găsit, atunci când am fost pregătită să mă caut și să mă observ, într-o încăpere, un fel de fortăreață, pe care singură o construisem. Pereți groși. De nepătruns. Când am avut timp să ridic zidurile astea? Iar eu în mijlocul încăperii, protejată, de neatins, plină de reguli, de principii, hotărătă să demonstrez că sunt un om bun, că nu mă sperie drumul lung, un suflet greu și niște tone de lacrimi.

Am pus mâna pe ciocănelul de snițele. Singura armă la îndemână. Și m-am apucat să zgârii măcar zidurile pe care le credeam prietene, dar care mă țin captivă de ani de zile. Măcar o crăpătură mică să-mi reușească. Să se scurgă amarul ăsta.

Câtă amărăciune le-oi fi adus și celor dragi? Eu. Stăpână a casei. Program bine stabilit. Liste zilnice. Mâncare sănătoasă. Dulce, unul pe zi. Nu avem timp de emoții. Ne bucurăm, doar atunci când ne spune agenda, după teme, între 8 si 9. Ne culcăm la oră fixă. Fără plastilină în casă.

”Casa ta nu mai este farmacie. Pare o casă locuită”, mi-a spus Coca aseara.

Ma uit la mine, așternută între aceste rânduri, și fac o grimasă de lehamite.

Schimbarea vine. O doresc. Știu însă că este un proces lung. Dureros. Nivelul de durere: doare tare spre cumplit de dureros. Dar este obligatoriu să mă eliberez din captivitate. Voi distruge cumva zidurile astea. Le voi zgăria cu degetele, pănă îmi vor dispărea unghiile. Voi mușca din ele, dacă este nevoie. Voi reuși cumva să sparg măcar de un gemuleț. Să las un singur gram de lumină să intre.

Sigur este pe undeva o cărămidă slabă. Cel mai probabil,  eu am pus-o acolo. Inconștient.  Plasa de salvare.

Publicat de cameliabente

Multe semne de intrebare

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează-ți site-ul web cu WordPress.com
Începe
%d blogeri au apreciat: